Diana Amza, Psihoterapeut
Venirea pe lume a unui copil reprezintă un prilej de bucurie în familie. Pentru proaspeții părinți, asumarea rolurilor de mamă și tată vine la pachet cu așteptări, dorințe, reguli, precum și griji, frustrări, responsabilități. Creșterea copiilor este o creștere-împreună, căci rolul de părinte nu este static, ci presupune flexibilitate și adaptarea la vârsta și nevoile copilului de siguranță și autonomie.
Sincronizare cu nevoile şi vârsta copilului
Atunci când părintele devine rigid în rolul său, desprins de ritmul copilului, va rămâne în urmă și va resimți frustrare față de noile provocări și nostalgie pentru perioada în care el și copilul erau sincronizați. De exemplu, atunci când mama este hiperprotectivă, purtându-se cu copilul de 10 ani ca și cum ar fi rămas mic, evitând responsabilizarea sa și controlând fiecare aspect al vieții sale. Un alt exemplu ar fi reacțiile părinților în fața colicilor. Părinții pot simți frustrare, iritare, spaimă, neputință, exasperare atunci când administrarea unor medicamente sau masajul local nu au efecte, devenind indisponibili emoțional. Dincolo de presupusele cauze medicale, colicii reprezintă o exprimare în corpul bebelușului a stresului familial și a unei nevoi imperioase de afecțiune, de contact piele-pe-piele, de a simți disponibilitatea calmă și tandră a părinților.
Atât literatura de specialitate cât și materialele online oferă o gamă largă de informații privind atașamentul copilului, stilurile și trendurile de parenting, de la parentingul pozitiv, la mindful parenting, attachment parenting și chiar până la parentingul neutru din punct de vedere al orientării de gen. Cu siguranță, arta de a crește copii este puternic influențată de societate și de modul în care aceasta evoluează, dar și de micro-cultura grupului din care facem parte, de moștenirile familiale și de valorile personale.
Ataşament şi încredere
Expuși atâtor surse de informare și de influențare, este ușor pentru părinți să dezvolte sentimente de vinovăție și nesiguranță: în fond, fiecare părinte dorește ceea ce este mai bine pentru copilul său și atunci când își judecă propriul comportament, poate tinde spre o auto-critică dureroasă.
Prima veste îmbucurătoare (da, am cel puțin două!), este aceea că nu este nevoie ca părinții să fie perfecți în toate situațiile pentru a crește un copil în mod armonios, cu un atașament sigur. Un studiu coordonat de către Susan S. Woodhouse (Lehigh University, 2020) arată că bebelușii sunt foarte iertători și creierul lor – un adevărat calculator subestimat - ia în calcul media tipurilor de comportamente pe care părinții le manifestă, atunci când își formează tipul de atașament față de părinte.
Astfel, este nevoie ca cel puțin 50% dintre interacțiunile mamei cu acesta să fie de așa natură încât să ofere o bază de siguranță, pentru ca impactul să fie pozitiv. Copiii învață printr-o statistică intuitivă, din răspunsurile părinților la nevoile lor de siguranță și de autonomie, faptul că aceștia pot fi „de încredere” sau nu.
Au fost luate în calcul comportamentele pe care mamele le aveau atunci când copilul plângea, cel mai eficient fiind atunci când mama era disponibilă să îl liniștească, indiferent de cauză (prin ținere la piept, fără a se îndepărta până ce copilul nu se calmase și încetase să mai plângă), și atunci când nu plângea, prin oferirea unei supravegheri care permitea explorarea în siguranță a mediului.
Atunci când ridicați copilul care plânge din diferite motive (teamă, foame, chiar și colici) și îl țineți la piept până ce se liniștește, acesta învață să aibă încredere în dumneavoastră și dezvoltă un tip de atașament sigur, care nu are legătură cu a deveni „alintat”.
Explorare în siguranţă
A doua veste îmbucurătoare este că această bază de siguranță a copilului se construiește ca răspuns la comportamentul părintelui. Iar comportamentul propriu este singurul lucru asupra căruia omul are control. S-ar putea să nu putem controla gândurile și emoțiile pe care le avem (deși putem încerca diferite strategii pentru a le reduce la tăcere), dar putem controla ceea ce spunem și ceea ce facem.
Luna iunie ne îndreaptă atenția către copii și copilărie și este un bun început pentru a medita asupra nevoilor de siguranță și de explorare ale acestora și de a ne alege reacțiile într-un mod suficient de bun și de adaptat. Atunci când permiteți copilului să exploreze mediul fără să îl opriți sau fără să îl întrerupeți, copilul dezvoltă încredere în puterile sale și știe că mama este disponibilă în caz de nevoie. Este important să puteți oferi copilului acest spațiu psihologic de a explora pe cont propriu, fiind prezentă pentru a-l proteja de pericole reale sau pentru a vă alătura atunci când copilul dorește să vă includă în joc.
Vă invit, în încheiere, să oferiți copiilor mici și mari momente de explorare adecvate vârstei, păstrând propriile temeri pentru sine și, de asemenea, să oferiți în momentele de suferință, alinare fără frică de alintare, știind că un copil calm devine un copil receptiv și cooperant!
