Noile tehnologii care facilitează accesul la realitatea virtuală reprezintă nu doar spații de distracție pentru amatorii de experiențe virtuale, ci și o speranță terapeutică pentru persoanele cu psihoze, tulburări de anxietate, traume, fobii, tulburare de stres post-traumatic, tulburări de alimentație și depresie.
Ce înseamnă terapia prin realitate virtuală?
Acest tip de terapie se bazează pe expunerea graduală a persoanei la stimuli specifici tulburării de care aceasta suferă, folosind realitatea virtuală pentru a simula situații, contexte, persoane sau prin crearea de avataruri care personifică anumite conținuturi psihice (halucinații, voci, tipare de gândire etc).
Factorii cheie includ:
- Sistemul imersiv: Componente tehnice precum fidelitatea vizuală ridicată, redarea stereoscopică, sunetul spațial, feedbackul interactiv și modalitățile de interacțiune ale utilizatorilor.
- Sentimentul de prezență: Percepția utilizatorilor de a „fi” în mediul realității virtuale, de a fi stimulați senzorial într-un mod care imită realitatea și credibilitatea evenimentelor experimentate (fluxul narațiunii).
- Validitatea ecologică: Măsura în care realitatea virtuală reproduce comportamentele, situațiile și fenomenele din lumea reală, esențială pentru aplicarea descoperirilor în contexte cotidiene. Practic, pe baza experiențelor persoanei, se creează contexte virtuale cu sens pentru aceasta.
Aplicații practice ale realității virtuale în psihoterapie
Tulburări de anxietate
Terapia prin expunere utilizând realitatea virtuală permite confruntarea sigură cu stimulii temuți, conducând la extincția fricii. Treptat, persoana învață să își gestioneze emoțiile, să își schimbe modul în care percepe și interpretează stimuli și să exerseze noi comportamente. O persoană cu fobie socială poate exersa astfel, într-un context de siguranță emoțională, interacțiunea cu alți oameni, de la situații simple (o discuție la cumpărături) la altele din ce în ce mai complexe (a cere informații pe stradă, a lua masa cu prietenii sau a ieși la o întâlnire). Expunerea repetată la stimuli pe care altfel persoana tinde să îi evite duce la acomodarea cu ei și la reducerea senzațiilor și emoțiilor negative, astfel încât persoana poate să trăiască acea experiență fără rezultatele inconfortabile.
În cazul fobiilor, realitatea virtuală permite ajustarea stimulilor astfel încât aceștia să depășească realitatea. Spre exemplu, păianjenii construiți în mediul virtual pot fi mai mari decât în realitate, astfel încât persoana expusă ajunge să se simtă în control și confortabil cu sine în realitatea virtuală, iar întâlnirea în realitate va fi mult sub așteptările închipuite, deoarece aici ei sunt mult mai mici.
Psihoze
Paranoia și halucinațiile sunt și ele abordate cu ajutorul noilor tehnologii, prin expunerea pacienților la situații sociale sau utilizarea unor instrumente precum terapia AVATAR pentru a reduce simptomele deranjante. Spre exemplu, halucinațiile vizuale și auditive pot primi un avatar, cu care persoana poate discuta și prin intermediul căreia poate exersa testarea realității și poate recăpăta sentimentul de control asupra unor simptome care în mod obișnuit au o puternică încărcătură emoțională. Astfel, atunci când acestea apar în viața de zi cu zi, persoana deja a învățat un mod mai adecvat de a se raporta la ele, fără a le mai crede ca fiind reale și având un sentiment de control asupra experienței sale.
Tulburările de stres post-traumatic (PTSD)
Realitatea virtuală vine în sprijinul persoanelor care suferă de PTSD, prin expunerea graduală la stimuli care, în viața de zi cu zi, reprezintă factori declanșatori ai crizelor sau prin reconstituirea amintirilor traumatizante și expunerea treptată la acestea, până când nu mai sunt percepute ca fiind la fel de periculoase.
Limitele terapiei prin realitatea virtuală
În ciuda potențialului, terapiile bazate pe realitatea virtuală prezintă unele limitări:
- Expunerea in-vivo, în cazul fobiilor, rămâne una cu cea mai mare probabilitate de succes;
- Studiile se află încă la început, fiind necesare aplicații pe grupuri mai largi de persoane pentru a determina corect rata de succes;
- Utilizarea senzorilor și a ochelarilor de imersie în realitatea virtuală poate duce la ceea ce se numește cybersickness, manifestată prin amețeală, greață, stres emoțional și chiar disociere (persoana se simte decuplată de sine);
- Riscurile terapiilor prin realitate virtuală nu au fost încă bine determinate.
În concluzie, teritoriul psihoterapiilor bazate pe realitatea virtuală este încă nou, necesită, cu siguranță, mai multe studii, și pe un număr mai mare de participanți, însă prezintă un potențial încurajator în ceea ce privește tratamentul mai multor afecțiuni psihice. Chiar și așa, conexiunea cu psihoterapeutul rămâne, acesta nefiind exclus din intervenție, ci adaptând expunerile și susținând procesul terapeutic pe tot parcursul său. Tehnologia nu poate înlocui încă prezența umană, receptivitatea umană, căldura și sentimentul de a fi înțeles de semeni, astfel încât relația psihoterapeutică rămâne unul dintre factorii care contribuie în mod covârșitor la vindecare, indiferent de metodele și de tehnologia aplicate.
