Bolile autoimune

În jurul anului 1900, cercetătorul Paul Ehrlich a descoperit posibilitatea organismului de a distinge între celulele proprii corpului și cele străine. Acest mecanism vital permite organismului să identifice substanțele potențial periculoase, străine și să le distrugă, fără a-și face singur rău. În cazul bolilor autoimune, acest mecanism nu funcționează corect.

Tulburările sistemului imunitar

Sistemul imunitar uman constă dintr-o interacțiune complexă a diferitelor celule și organe, prin care sunt detectate și distruse substanțele străine, dar și propriile celule care nu mai funcționează. Fără sistemul imunitar nu am putea supraviețui – la urma urmei, suntem înconjurați de microorganisme potențial patogene, precum bacterii, viruși și ciuperci. Însă procesele de apărare pot fi perturbate în două direcții, iar ambele pot fi urmate de disfuncționalități și boli:

Imunodeficiență: Apăsarea nu mai este suficient de puternică, spre exemplu în cazul imunodeficienței congenitale sau atunci când sistemul imunitar este destabilizat de boli cronice sau medicamente.
Autoimunitatea: Apărarea lucrează în exces și atacă țesuturile propriului organism.

Sistemul imunitar

Apărarea este în continuă acțiune – în special sub forma celulelor albe din sânge și a imunoglobulinei pe care o formează. „Patrulează” prin corp, în încercarea de detectare a posibilelor pericole și distrugerea agenților patogeni, înainte că aceștia să poată provoca pagube. Pentru aceasta, sunt folosite două sisteme: apărarea înnăscută, nespecifică și cea specifică, dobândită (sau adaptivă), care colaborează între ele:

Apăsarea nespecifică: Aceasta include bariere precum pielea și mucoasa, care se opun pătrunderii prea ușoare a agenților patogeni. Însă dacă „dușmanii” reușesc să depășească obstacolele impuse de organism, trecerea lor este semnalizată de diferite celule mesageri –așa-numitele interleukine, care semnalizează prezența pericolului și solicită ajutor. Local se observă inflamații ca formă de reacție.

Există și celule care distrug rapid orice corp străin. Pentru a nu cădea victime propriei distrugeri, celulele sunt prevăzute pe suprafața lor cu anumite elemente de identificare, așa numitul „Complex major de histocompatibilitate”. Datorită acestuia, își dovedesc apartenența la organism și își mențin protecția împotriva acțiunii de distrugere. Marea parte a infecțiilor este combătută cu succes mulțumită acestui sistem.

Apărarea specifică: Această unitate specială are capacitatea de a combate organizat agenții patogeni. Pentru aceasta, sunt folosite „baze de date” în care sunt stocate semnalmentele tuturor agenților patogeni care au atacat vreodată organismul. Acestea sunt stocate în „celule de memorie”. „Amprentele răufăcătorilor” constau în antigenele de pe suprafața lor, care sunt recunoscute de anticorpi (imunoglobulină) în urma primului contact cu organismul și apoi iar și iar. Astfel, este posibilă o reacție de apărare rapidă, constând în distrugerea agenților patogeni înainte de a produce pagube. Potrivit acestui principiu funcționează și vaccinurile: sunt introduși în corp viruși inactivi (și inofensivi), iar corpul produce anticorpi împotriva antigenelor. Iar mai târziu, dacă agentul patogen propriu-zis pătrunde în organism, acesta este recunoscut rapid și distrus.

Pe cât de eficient este sistemului imunitar pentru propriul organism, pe atât de periculos poate fi atunci când mecanismele de regularizare nu mai funcționează și își îndreaptă armele împotriva propriilor țesuturi. Un membru important al apărării este format din celulele T, care sunt formate în copilărie și adolescență să verifice și să recunoască elementele de identificare ale complexului major de histocompatibilitate.

Cum apar bolile autoimune?

Din motive neelucidate până în prezent, aceste celule T se pot transforma în sabotori: în loc să atace intrușii străini, se năpustesc asupra țesuturilor corpului și le distrug celulele. În acest proces reușesc să atragă în luptă și alte celulele de apărare, astfel că structurile proprii organismului sunt tratate precum celulele străine, fiind supuse unui atac în masă.

Imunoglobulina îndreptată împotriva propriilor țesuturi poartă numele de auto-anticorpi. Forța de recuperare a organismului încearcă să facă față și să reducă daunele însă mai devreme sau mai târziu, organul atacat devine nefuncțional.

O altă urmare a acestei disfuncții a sistemului imunitar îndreptat împotriva propriului organism, este acela că acesta nu mai are suficientă forță pentru a face față atacurilor din exterior. Astfel, agenții patogeni din exterior și celulele canceroase din interior se pot multiplica, iar simptomele imunodeficientei devine și ele tot mai numeroase.

Factorii genetici și factorii de mediu

Printre cauzele aflate în spatele acestor boli, să bănuiește a fi o combinație între sensibilitatea genetică, înnăscută și anumiți factori de mediu, care declanșează boala, cum ar fi stresul, sarcina, infecțiile, însă doar în rândul persoanelor cu predispoziție genetică pentru dezvoltarea unei boli autoimune.

Motivele și momentul declanșării bolii sunt încă neclare. Se cunoaște însă faptul că anumiți agenți patogeni pot declanșa boala atunci când suprafața acestora seamănă foarte mult cu structura celulelor proprii organismului. Astfel, sistemul imunitar produce anticorpi împotriva germenilor, iar aceștia atacă și celulele proprii.

Acesta este și cazul febrei reumatice: anticorpii îndreptați împotriva anumitor streptococi (ex: scarlatina) încep să atace ulterior și țesuturile articulațiilor, renale și ale inimii. Însă și această situație este condiționată de predispoziția genetică.

Părerile sunt împărțite în ceea ce privește aspectul psihic, atât în combaterea cât și în progresul bolii, și chiar în declanșarea acesteia.

Urmări severe

Bolile autoimune se declanșează de regulă la vârste cuprinse între 20 și 50 de ani. Simptomele diferă și ele în funcție de țesuturile care sunt afectate de procesul autoimun și de inflamație. În prezent se cunosc aproximativ 60 de boli autoimune, care sunt limitate fie strict la anumite organe (specificitate de organ) sau care se manifestă la nivelul întregului organism (sistemic). Spre exemplu prin atacarea vaselor, a articulațiilor sau a țesutului conjunctiv. Formele pot apărea împreună, în combinație (intermediar).

Iată câteva exemple de țesuturi afectate:

Boli autoimune cu specificitate de organ: Diabet zaharat tip 1 (pancreas), scleroza multiplă (celulele nervoase), glomerulonefrită (rinichi), tiroidită Hashimoto (tiroidă), boala Graves-Basedow sau gușa exoftalmică (tiroidă), gastrita cronică (stomac), colita ulcerativă (colon), vitiligo (piele), boala Addison (glandele adrenale)
Boli autoimune sistemice: sindrom Churg-Strauss (vasculită, astm, rinită), poliartrita reumatoidă (țesut conjunctiv, articulații și tendoane), psoriazis (piele, articulații, unghii).

Diagnosticarea este posibilă prin stabilirea anticorpilor din sânge. Tipul celor verificați depinde de simptome și suspiciunile medicului. Pe cât este de complex tabloul simptomatic, pe atât de variat este tratamentul. Astfel, sunt implicați interniști, dermatologi, reumatologi, neurologi sau endocrinologi. Nu pot fi stabilite căi de tratament general valabile – deoarece acestea diferă în funcție de boală. Atunci când sunt afectate organe individuale precum pancreasul sau glanda tiroidă, disfuncțiile trebuie compensate, spre exemplu prin injectarea de insulină.

Pentru reducerea activității sistemului imunitar, sunt folosite imunosupresivele, cum este cortizonul; cu toate acestea, amortizarea este nespecifică, astfel că sunt suprimate și mecanismele de apărare sănătoase. În numeroase cazuri se apelează și la medicamentele antiinflamatoare. Tratamentele de vindecare sunt posibile numai în cazuri izolate, spre exemplu prin transplantul celulelor stem în cazul pacienților care suferă de diabet zaharat.

Protejarea apărării?

O echipă de cercetători din Australia împreună cu un grup de oameni de știință din Braunschweig (Germania) par să se apropie de realizarea unui vis mai vechi și anume, găsirea unui tratament: cercetătorii au descoperit un mecanism de control prin care sistemul imunitar poate fi resetat. Aceștia speră să poată obține un medicament care să oprească boala autoimună deja declanșată. Cu toate acestea, mai este nevoie de ani de zile pentru dezvoltarea și aprobarea unui astfel de tratament.

Cercetătorii britanici au reușit de curând să decodifice mecanismul prin care placenta femeilor însărcinate reușește să împiedice sistemul imunitar al mamei să atace fătul nenăscut, care este propriu-zis un corp străin. Se pare că pe suprafața placentei există anumite proteine care o fac invizibilă pentru celulele de apărare.

Drept urmare, cercetătorii încearcă acum să folosească aceste celule în tratarea bolilor autoimune – testele sunt deja în desfășurare.

În ce măsură pot fi prevenite aceste boli autoimune (ex: dacă alți membri ai familie suferă de această boală), reprezintă un subiect de discuție, pentru care nu s-a găsit încă nici un răspuns.