Roxana abia ridică privirea când vorbește cu mine. A se vedea oglindită în ochii altcuiva îi pare de nesuportat. Mă întreb în privirea cui nu s-a simțit în siguranță și cât de adânc este flagelul la care se supune acum singură. Roxana nu poate primi aprecieri fără să le minimalizeze, lasă de la sine până la ignorarea propriilor nevoi, își cere scuze pentru orice, ca și cum ea poartă întreaga culpă. Pentru ceilalți, Roxana pare un om cu mult bun-simț, altruist, controlat și de încredere. Din când în când, văpăile roșii din obraji strigă lumii să fie și ea văzută – dar lumea este afundată prea mult în ale sale.
Instaurarea rușinii cronice
Rușinea nu este o emoție ca oricare alta; ea nu aparține doar persoanei simțitoare, ci este o emoție în doi: ea apare în relație cu cineva indisponibil, iar vindecarea ei apare nu lucrând de unul singur, ci tot în doi, în relația terapeutică în care, în mod consecvent, repetitiv, ritualic, ești văzut, auzit, înțeles în nevoile tale și acceptat. Rușinea cronică este rana copilului care nu a primit toate aceste lucruri în relațiile sale semnificative, astfel încât, pentru a proteja imaginea perfectă a acestora, s-a considerat pe sine defect, nedemn și problematic din cauza nevoilor sale umane.
În orice relație părinte–copil există momente de tensiune, neînțelegere și deconectare, dar ceea ce duce la instalarea subtilă a rușinii nu sunt acestea în sine, ci, mai degrabă, lipsa revenirii la relația de iubire. Absența gesturilor de reparare, trecerea sub tăcere, ignorarea, purtarea ca și cum nimic nu s-a întâmplat îl lipsesc pe copil de contactul sănătos cu sine, în primul rând. Într-o relație în care este invizibil, copilul va nutri gânduri precum: „dacă nu există reparare, înseamnă că nu s-a greșit”, „dacă emoția mea nu este reflectată de adult, înseamnă că nu am simțit nimic” sau „ce am simțit este inadecvat și trebuie să nu mai fie”.
Aceste realități sunt trăite somatic, deoarece copilul nu are cuvintele potrivite pentru a elabora cognitiv toate aceste idei, însă le simte. Ele devin realitatea lui tăcută, pe care nu o înțelege, dar în care trebuie să supraviețuiască. Astfel, copilul se simte în continuare deconectat emoțional de la părinte și de la sine, neînțeles în vâltoarea sa de emoții – pe care nu le poate ordona pe cont propriu.
Ajuns la vârsta adultă, se va simți în continuare singur și nu va ști să recunoască ori să primească iubirea. Fără interiorizarea ei ca reper, cum ar putea să o recunoască atunci când vine din afară? Adultul cu rușine cronică se luptă cu sentimentele continue de a nu merita, de a nu fi suficient de bun sau chiar de a fi rău, de a nu fi îndreptățit la îndeplinirea nevoilor sale ori la respectarea limitelor sale, de a se dezintegra emoțional atunci când se află în situații confruntative sau provocatoare. El poate deveni revendicativ și nemulțumit de relațiile sale cu partenerii, cerându-le o relație de tip părinte–copil.
Demersuri pentru vindecare
Rușinea cronică poate fi abordată prin variate tipuri de psihoterapie. Metodele comportamentale lucrează asupra interpretărilor la nivel cognitiv și asupra acțiunilor pe care persoana le poate face pentru a-și păstra granițele în relație cu ceilalți și pentru a gândi altfel despre sine. Metodele experiențiale lucrează prin explorarea emoțiilor, gândurilor și situațiilor, fie ele din trecutul persoanei sau simbolice, în aici și acum. Demersurile sunt orientate spre resemnificarea situațiilor sau simbolurilor, ceea ce permite o adaptare flexibilă a modului în care sunt abordate situațiile de viață.
Dincolo de tipul de psihoterapie, cea mai vindecătoare este relația cu o persoană care oferă validare (prin recunoașterea emoțiilor și nevoilor ca fiind umane, firești, întemeiate), constanță și capacitatea de a recunoaște, asuma și repara greșelile atunci când apar – de cele mai multe ori, această persoană este psihoterapeutul.
Demersuri pentru prevenire
Iată câteva lucruri pe care le puteți face ca părinte sau persoană importantă în viața unui copil, contribuind la o relație sănătoasă și hrănitoare emoțional, una în care copilul se simte văzut, stabilizat emoțional și în siguranță:
- Oferiți atenție lucrurilor pe care copilul le simte – încetiniți ritmul și stați împreună cu orice stare, oferind alinare și confort.
• Puneți în cuvinte ceea ce înțelegeți din emoțiile sale și din modul său de a privi lucrurile, oglindindu-i lumea interioară – astfel, el se va putea recunoaște pe sine.
• Tratați calm greșelile – îndreptați cu blândețe, fără a-l eticheta, compara sau judeca.
• Asigurați-vă că, după orice neînțelegere sau conflict, există și revenirea unul către altul și repararea relației.
• Evitați lauda sau critica trăsăturilor sale, acestea putând accentua rușinea și depărtarea lui de sine, de lumea emoțiilor sale.
Rușinea cronică necesită, pentru a fi depășită, timp investit într-o relație terapeutică și, mai ales, umană. Relația însăși devine subiect al terapiei, expus cu onestitate și bunăvoință, rescriind astfel tiparele anterioare. Prin ea se întâlnesc două persoane dispuse să vadă, să recunoască, să numească și să asume cu bunăvoință emoțiile, gândurile, greșelile, așteptările mai mult sau mai puțin realiste, calitățile și imperfecțiunile umane.
