Șezutul și aplecatul nu sunt însoțite de dureri, însă statul în picioare și mersul au devenit insuportabile? Diagnosticul acestor simptome ar putea fi stenoza spinală – pentru pacienții în vârstă, cel mai frecvent motiv pentru operațiile la coloana vertebrală. Canalul spinal este localizat în șira spinării și este cel care protejează măduva spinării. Peretele acestui canal spinal este format din mai multe structuri: discurile vertebrale, articulațiile intervertebrale, ligamentul flavum, care stabilizează coloana vertebrala în lungime.
Cauzele stenozei spinale
Acest înveliș protector nu este scutit de riscuri – spre exemplu în cazul unei hernii de disc – discurile vertebrale pătrund în canalul spinal și reduc spațiul disponibil nervilor. Pe de altă parte, odată cu înaintarea în vârstă, articulațiile intervertebrale, la fel ca și celelalte oase și articulații, se uzează.
Artroza conduce la extracții osoase care îngustează canalul spinal și reduc căile de ieșire ale nervilor. Stenoza spinală se agravează atunci când coloana este întinsă, deoarece ligamentul flavum care este mai degrabă scurt și gros, îngustează și mai mult spațiul interior. Prin îndoirea în față a coloanei vertebrale, ligamentul se întinde și devine mai subțire, de aceea se reduc și durerile.
Stenoza spinală: simptome și diagnostic
Stenoza spinală apare, în principal, în zona lombară a coloanei (stenoza spinală lombară). Mai rare sunt stenozele spinale cervicale și cele toracice. Simptomele stenozei spinale sunt cauzate de funcția îngreunată a nervilor măduvei spinării ca urmare a îngustării spațiului pe care aceasta îl are la dispoziție.
Stările de disconfort sunt tipice: în funcție de poziția corpului, apar și durerile de spate și deseori durerile în picioare. Durerile se agravează în poziție verticală, în picioare și în mers și scad în intensitate în timpul îndoirilor și a șezutului. Deseori se înregistrează și o senzație de îngreunare și spastică în picioare, de amorțire în șezut care se întinde până în picioare.
Ca urmare a durerilor pe care le resimt sau a senzațiilor de amorțeală din picioare, pacienții se confruntă deseori cu claudicația spinală. Cu timpul, raza mișcărilor și activitățile zilnice se reduc ca urmare a stenozei spinale.
Datorită simptomelor specifice, diagnosticarea stenozei spinale nu prezintă probleme. Cu ajutorul radiografiilor, a tomografiilor și examenului RMN, pot fi excluse alte afecțiuni cum ar fi polineuropatia. Substanța de contrast administrată intravenos (mielografia) indică prezența respectivelor constricții.
Tratamentul stenozei spinale
Terapia stenozei spinale începe prin măsuri conservative, similare herniei de disc: gimnastica medicală, medicamente antiinflamatoare, eventual injecții cu cortizon în canalul spinal. În plus, se poate opta pentru anumite corsete care să sprijine menținerea coloanei într-o anumită poziție pentru a evita aplicarea de presiune pe canalul spinal și pe nervi.
Dacă aceste măsuri nu îmbunătățesc semnificativ simptomele stenozei spinale, este necesară intervenția chirurgicală. În funcție de gravitatea simptomelor, sunt posibile intervenții minim invazive și operații clasice. În cazul intervențiilor minim invazive, în urma anesteziilor locale sunt montate dispozitive de distanțiere spinală (Spacer) care extind canalul spinal și întind coloana. Dat fiind faptul că această procedură este relativ nou, rezultatele pe termen lung nu sunt încă disponibile.
Intervenții chirurgicale: rezultate bune pe termen lung
De regulă, pentru tratarea stenozei spinale este necesară decompresia rădăcinilor nervilor. În trecut, procedura frecventă constă într-o laminectomie completă, care consta în rezecția apofizelor vertebrale: așadar nu doar ligamentul flavul îngroșat, ci și protuberantele osoase ale articulațiilor, procesele spinoase și îmbinările vertebrale.
Aspectul problematic constă în instabilitatea ulterioară care deseori rezultă în spondilolistezis și alte disconforturi care necesitau o stabilizare suplimentară (spondilodeza).
Din acest motiv, în prezent, operația de stenoză spinală se mențin procesele spinoase și mici vertebre și sunt îndepărtate numai protuberantele osoase și ligamentul flavum îngroșat. Procedurile de stabilizare ulterioară sunt necesare numai în situațiile în care sunt îndepărtate segmente osoase mai ample. Efectele benefice sunt resimțite pe termen lung, iar pacienții sunt scutiți ani de zile de durerile specifice.
