Echipa Alphega: Povestește-ne pe scurt despre istoricul și misiunea Hope and Homes for Children (Speranță și Case pentru Copii) în România.

Stefan Darabus: Am început în 1998. De atunci, readucem copiii în familii sau în alternative familiale. Închidem orfelinatele și punem umărul la crearea unui sistem de protecție centrat pe nevoile fundamentale ale copilului, de afecțiune, atașament și iubire. După începuturile din Maramureș, ne-am regăsit cu proiecte prin toată țara, iar orfelinatele sunt închise unul câte unul. În locul lor, copii sunt plasați în adopție, în asistență maternală, înapoi în propriile lor familii, în plasament familial sau în case de tip familial. Am terminat un studiu, o proiecție de impact asupra sistemului de protecție a copilului și am concluzionat că, în România, până în 2027, vor fi închise toate orfelinatele de tip vechi. După 2027, niciun copil nu va mai suferi trauma instituționalizării în țara noastră.

 

Echipa Alphega:Ce este o casă de tip familial și cum funcționează ea?

Stefan Darabus: Casa de tip familial e ultima alternativă luată în calcul, în plasamentul copiilor instituționalizați. Dacă un copil nu poate fi plasat înapoi în familia lui, adoptat, plasat în asistență maternală sau în plasament simplu, atunci va fi integrat într-o casă de tip familial, unde sunt maximum 12 copii. O astfel de casă e una ca oricare alta, pe o stradă obișnuită, iar scopul e ca acei copii să se bucure de o viață de zi cu zi cât mai apropiată de cea a oricărui copil care crește într-o familie obișnuită. De regulă, cei 12 copii sunt ocrotiți de o echipă de 8, 10 sau 12 educatoare și îngrijitoare, iar fiecare dintre copii are un adult semnificativ în viața sa, unul din echipa de educatori/îngrijitori.

 

Echipa Alphega:Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ați întâmpinat până acum?

Stefan Darabus: De departe, cea mai aprigă provocare e mentalitatea învechită. Apoi, prejudecățile vis-a-vis de copiii orfani, instituționalizați, cu dizabilități sau de etnie rromă. Următoarea pe listă e autosuficiența exhibată a multor oameni care, din păcate, au un cuvânt de spus în sistem. Lipsa lor de dileme și de nuanțe lasă urme greu de șters în viețile multora dintre copii. Apoi, finanțarea. Nu e deloc ușor să construiești ceva atât de complex, iar faptul că viețile copiilor sunt determinat de niște sume de bani e ceva exasperant, de multe ori. Dar salvarea vine tot de aici – de la partenerii și de la susținătorii noștri: ei salvează atâția copii de la un coșmar transpus în realitatea de zi cu zi.

 

Echipa Alphega: Ați închis peste 50 de instituții de tip vechi de protecție a copilului. Felicitări! Cât de mult s-a schimbat viața copiilor care, acum, sunt în familii, sau în medii de tip familial?

Stefan Darabus: Enorm de mult. E ceva de neimaginat, schimbarea e, pentru acești copii, covârșitoare. E distanța dintre iad și rai. Cum poate fi să crești fără afecțiune, fără atașament, fără iubire părintească? Cum ți-ai imagina copilăria ta sau a copiilor tăi, fără un loc pe care să-l numești „acasă”? Dacă ești un individ într-o masă de alți indivizi, dacă se perindă în jurul tău alți și alți oameni, nici unul dintre ei cu vreo însemnătate aparte pentru tine, și doar pentru tine – ce fel de încredere în tine mai poți avea? Ajungi să crezi că nu ești suficient de bun pentru a fi important în lumea asta pentru alți oameni, că nu aparții unei familii, pentru că nu meriți și stima ta de sine se duce în jos, tot mai în jos, până renunți să lupți și chiar lupta asta cu viața nu mai are vreun sens.

De aici, din locul acesta mohorât, lipsit de iubire și dezbărat de apartenență, copiii cu care lucrăm ajung într-o familie: fie înapoi în familia lor (acolo unde lucrul acesta e posibil, cu sprijin); fie în asistență maternală, deci tot într-o familie; fie în plasament simplu, unde cineva îi crește ca și cum ar fi copiii lor; fie în adopție; iar dacă aceste alternative nu sunt posibile, ajung într-o casă de tip familial, alături de alți 10, 11 sau 12 copii, unde sunt ocrotiți de un număr restrâns de adulți, tot vreo 10 sau 11, iar casa e una obișnuită, pe o stradă obișnuită, în comunitate. Aici, chiar aparțin. Aici, chiar au parte de afecțiune și de atașament și, dintr-o dată, lumea are altă culoare. Capătă încredere în ei înșiși. Pot ține piept vieții. Da, e diferența dintre iad și rai.

 

Echipa Alphega: Care sunt principalele provocări cu care se confruntă în societate copiii cu nevoi speciale și familiile acestora?

Stefan Darabus:În mod fundamental, cei cu nevoi speciale sunt marginalizați, sunt outsideri. Lucruri din jurul nostru, care ne par simple sau pe care nici nu le observăm – borduri mult prea înalte ca să fie trecute cu un cărucior cu rotile; scări imposibil de escaladat pentru că lipsește o rampă; praguri prea înalte pentru a fi depășite; toalete fără mânere laterale, care nu-ți permit să fii acolo în intimitate, ci doar susținut de o altă persoană – sunt doar câteva dintre provocările care-i macină permanent și pe care societatea le ignoră. Apoi, aspectul fizic marginalizează, uneori. Iar decompensările sau incapacitatea de a funcționa tipic izolează și mai mult. Provocările sunt, pentru ei, la fiecare colț de stradă și la fiecare exemplu de interacțiune umană și socială. Pentru familiile lor, e o experiență de natură să le schimbe definitiv și irevocabil viețile, pentru că toată existența lor se centrează în jurul dizabilității și a consecințelor extrem de complexe ale acestora. De cele mai multe ori, fac față cu multă demnitate și în tăcere, tuturor acestor provocări fantastice. Pentru asta, îi admir enorm. Dobândesc o forță extraordinară de a se bucura de viață, așa cum e.

 

Echipa Alphega: La împlinirea vârstei de 18 ani, copiii ies din sistemul de protecție a copilului. Ce se întâmplă cu ei? Dar cu acei copii cu nevoi speciale? Aveți soluții și în ceea ce-i privește?

Stefan Darabus:Soluții sunt. Și puse în perspectiva unui macrosistem, nici măcar nu sunt greu de aplicat. Dar cer niște reconfigurări bugetare, administrative, de gestionare locală, regională, națională. De exemplu, anual, aproximativ 1.700-2.000 de tineri părăsesc sistemul de protecție a copilului și, de cele mai multe ori, ajung în stradă. Nu e mare lucru să-i introduci în sfera persoanelor aflate în risc și să-i prioritizezi la alocarea de locuințe sociale, pentru că ei nu au absolut pe nimeni care să-i sprijine și sunt „produsul” sistemului public de asistență socială. Dacă ar trebui să sprijinim pe cineva prin acest sistem public, atunci cu ei ar trebui să începem! Au un bagaj foarte greu când ies în stradă. Sunt după ani și ani de instituționalizare, iar instituționalizarea e o traumă cumplită și un abuz cu nuanțe și tușe extrem de puternice, care lasă urmări pe termen lung și foarte lung. Faptul că își găsesc un loc de muncă și reușesc să țină de el, e mare lucru. Faptul că sunt în stare să se autogospodărească, fără să fi avut un model parental, fără să fi avut vreodată un exemplu, e ceva extraordinar, chiar dacă nu pare... Așadar, sunt extrem de expuși, sunt „carne de tun” pentru lumea interlopă, fetele sunt în mare risc de a fi captate în rețele de prostituție, iar băieții sunt în risc să rămână prizonieri ai rețelelor de infracționalitate și crimă organizată, pentru că și lumea interlopă și crima organizată știe bine de unde să își racoleze victimele: îi țintesc în primul rând pe cei fără familie, pe cei cărora nimeni, niciodată, nu le simte lipsa. Iar pentru cei cu nevoi speciale, greutățile sunt exponențial mai mari.

Soluțiile sunt diverse: introducerea lor în categoria persoanelor cu risc. Alocarea automată de locuințe sociale. Sprijin în perioada de tranziție, până ajung să se integreze social și să aibă un loc de muncă sustenabil. Consiliere și monitorizare pe termen lung. Pentru că, în cele din urmă, vrem ca ei să devină contributori în societate, nu recipienți pasivi de alocații sociale.

 

Echipa Alphega:Suntem siguri că sunt multe povești frumoase despre familiile și copiii pe care i-ați ajutat. Ne poți povesti un pic despre un astfel de caz?

Stefan Darabus: Da. O mamă tânără, cu doi copii. Am cunoscut-o mergând în vizită la ea acasă, cu colegii mei asistenți sociali. O ajuta o vecină, o fată tânără, de vreo 20 de ani. Ea însăși avea vreo 22 de ani. Lucrează în piață, vinde flori. Era frig în casă, nu avea curent electric, nu avea apă, nu avea căldură. Copiii erau răciți și, dacă vorbeai, vedeai aburii respirației la fiecare cuvânt, atât era de frig. Acum e în aceeași locuință, dar are electricitate, are apă, are căldură. Ne vedem în continuare în piață când merg să cumpăr flori. De multe ori, copiii sunt cu ea. Împăcați, liniștiți, iubiți.

 

Echipa Alphega: Ce schimbări ar fi necesare pentru reformarea sistemului de protecție a copilului?

Stefan Darabus: Oare de unde să încep?
O schimbare de paradigmă: intervenția să fie asupra copiilor și a familiilor lor, nu doar asupra copiilor. În afara familiei, copiii sunt traumatizați și sindromul de pierdere a părinților e cutremurător. Accentul să fie pe păstrarea familiei împreună, nu pe plasarea copilului în protecția statului. Așadar, prevenirea separării familiale să fie centrul intervențiilor în protecția copilului. Apoi, pentru acei copii care sunt în sistemul de protecție, să fie croită o gamă de servicii centrate pe nevoile lor individuale și bazate pe conceptul de familie. Ulterior, tinerii care părăsesc sistemul de protecție să fie sprijiniți, până se integrează efectiv în societate. Aș schimba Legea Bugetului de Stat, pentru că e anacronică în privința protecției copilului, lipsită de flexibilitate și centrată pe sistem, pe administrație, nu pe copil și nici pe familie.

 

Echipa Alphega: Ce planuri de viitor aveți pentru Hope and Homes for Children?

Stefan Darabus:Să contribuim la o Românie în care copiii să nu mai fie traumatizați prin instituționalizare. Iar asta e posibil, în următorii ani. Să ne aducem contribuția la modificări legislative și la crearea de legi care să vină efectiv, concret, în sprijinul beneficiarilor, al copiilor și al familiilor acestora. Să reducem drastic numărul celor care supraviețuiesc în comunități marginalizate, excluși și izolați social, pentru că nu e firesc să ai condiții de Ev Mediu pentru un milion de români în România anului 2019. Și să extindem această viziune de acțiune în Europa Centrală și de Sud, în țările din jurul nostru, care sunt și ele deschise spre schimbare și spre reformă. Cred că noi toți putem avea o viață mai bună, dacă oamenii mai puțin norocoși din jurul nostru și copiii lor pot trăi în condiții decente și, mai ales, împreună.